Era ceva in vocea ei cand imi vorbea...ceva ce auzeai foarte rar la ea..: o durere stapanita, o tristete pe fundalul unui regret.. Nelinistea ei pusese stapanire si pe mn. Ultimul lucru pe care il vroiam era sa sufere si ea.Si in timp ce imi vorbea, ma gandeam. Ma gandeam ca nu o mai auzisem pana acum vorbind asa sau sa isi faca probleme de genul asta. Ma gandeam ce ar fi zis el daca ar fi auzit.o. Si gandindu-ma, am realizat. Am realizat ca avea nevoie de ajutorul meu, ca incerca sa gaseasca in mine pe cineva care sa ii confirme indoielile si parerile, sau sa ii sustina toate concluziile la care ajunsese, ca vroia pe cineva de incredere care sa ii arate drumul cel mai bun ( cel cu cea mai putina suferinta si care sa aiba o destinatie care sa ii multumeasca pe toti) ori sa fie langa ea in tot ceea ce urma ea sa decida.
Si totusi ea vorbea... si cunoscand-o, imi dadeam seama cat de rau ii parea ca lucrurile nu puteau sta altfel si ca nu vor putea sta vreodata altfel. Regretul si tristetea ii facusera vocea sa tremure, iar nervii i-au adus lacrimi in ochi. Ar fi vrut sa vorbeasca serios cu el, sa aiba o discutie matura care ar fi putut rezolva situatia in cel mai bun mod.
Si gandurile ii framantau mintea, in timp ce durerea, teama, indoiala ii afectau inima. Teama ca, atunci cand il va vedea nu va stii cum sa reactioneze, o macina pana in strafundul mintii. Poate ii era frica, ca numai o privire de a lui i-ar putea arunca la gunoi toata judecata analizata iar si iar si iar, ca numai o atingere a buzelor lui i-ar putea alunga de pe limba toate cuvintele pregatite sa i le spuna, ca numai o gluma, o glumita de a lui i-ar putea aduce zambetul pe buze si astfel sa nu mai fie in stare sa poarte nicio discutie serioasa.Ii era frica de toate acestea, tocmai pt ca vroia sa aiba o minte limpede care sa o ajute sa ia cea mai buna decizie, pt ca nu mai putea continua in acel fel.
