EA si EL

Ploua. Mult prea tare pentru o simpla zi de primavara. Picaturile transformasera trotuarul intr.o balta gigantica. Pe marginea lui, mergea repede si stangace, EA. Era ingandurata. Se vedea pe fata ei. Cu ochii in pamant, incerca sa se fereasca cum putea ea mai bine de ploaie. Nu vroia sa mearga acasa. Mergea mai degraba instinctiv unde o duceau pasii. Mergea fara sa se gandeasca cum si unde se afla. Mintea parca ii era blocata si nu reusea sa isi limpezeasca capul. Inima era cea care o conducea. Si ea se lasa condusa. Se lasa purtata de vant, de ploaie, de durere, de sentimentele ce o apasau. Si apoi, un colt de strada ii facu legatura cu realitatea.  Se afla pe strada lui. Daca isi ridica putin capul, ii putea vedea fereastra camerei. Se opri. Era o silueta firava, mult prea subtire imbracata care statea nemiscata pe trotuar. Privea in gol. Privea si incerca sa isi potoleasca inima care ii batea mai tare ca niciodata. Ceva se agita in ea si ii striga sa se duca la el. Era o liniste deplina. Liniste apasatoare. Numai ploaia se auzea. Sunetul linistitor al picaturilor care se lovesc de asfalt. Si incerca sa se desprinda din locul unde inghetase. Isi adunase toata taria sa traverseze aleea blocului si sa intre. Era cumva mandra de ea ca reusise sa se adune si sa se impuna in fata propriei persoane. Dar oricum, gandirea slabise de mult. Toata puterea constientului fusese transferata catre inima, iar acum ea era doar o marioneta  prinsa cu sfori de prorpriul suflet. Suflet, care o ghida, o ghida catre el. In timp ce urca scarile lasand in urma ei un usor firicel de apa, se intreba cum de ajunsese in postura asta. Cum de lasase soarta sa o conduca in punctul asta. Cum se facea ca de ceva timp, nu se mai putea concentra la nimic din jurul ei. Cum de nu se invatase inca minte. Se certau, se impacau, se certau din nou. se impacau iar. Se iubeau. Nu se indoiau niciunul de asta. Dar momentele tensionate existau. Si erau dureroase. Cum fusese si cel din ziua anterioara., motivul pentru care ea se ducea acum la el ca in transa. Se certasera si simtea cum nu puteau sta certati. Cum era nevoie ca aceasta problema sa se rezolve. Zi trista, zi mohorata, zi ploioasa. Cand usa apartamentului se deschisese, EL facu ochii mari cand o vazu. Parul castaniu era ud. Din firele de par cadeau picaturi incet. Pe fata ii alunecau altele. Era frumoasa. Chiar si asa plouata si cu o expresie prea trista. Emana un aer inocent si plin de regrete. Emana iubire catre el. Si a fost nevoie numai de o privire, una singura, in care au citit fiecare in ochii celuilalt numai scuze si tristete si iubire. Atat. Apoi, nu a mai contat nimic. Ea a intrat. El a lasat.o sa intre. Plini de dorinta s.au apropiat. El a cuprins.o de talie si a tras.o la pieptul lui. Ea s.a ghemuit in stransoarea lui calda. Lacrimile erau cele care ii udau obrajii de data asta. Lacrimi de fericire. Si apoi cand buzele lor s.au intalnit din nou, timpul s.a oprit. A inghetat. Dulce. Foarte dulce.El se desprinse cu tandrete sa o priveasca din nou. Zambi. Zambi cum un om mare ii zambeste unui copil micut si prostut care e prea inocent ca sa stai suparat pe el. Dar ceea ce conta e ca si el ii transmitea numai dragoste prin toata expresia fetei si a trupului. Si ii lua mana. Si o conduse catre camera lui. Numai motanul negru din bucatarie fusese martorul impacarii lor mute si vazu cum se inchise usa dormitorului....